Prin harul lui Dumnezeu sunt bine, sunt sănătos! A venit luna Decembrie, a venit şi iarna… a ajuns şi în penitenciar. Aşa cum toţi cei de afară aşteaptă Crăciunul, la fel îl aşteptăm şi 
noi cei închişi; fiindcă Iisus Hristos este Domn şi Mântuitor al tuturor. S-a născut pentru toți, şi pentru cei liberi şi pentru cei din închisori. Există o oarecare diferenţă, noi cei închişi avem mai mult timp să medităm la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci în Betleem, dar slavă lui Dumnezeu că doar prin harul Său nespus de mare, mi-a pus pe inimă să caut întâi în Cuvânt ce însemnătatea are Naşterea Mântuitorului, apoi să mă cercetez pe mine personal în legătură cu această deosebită sărbătoare a creştinătăţii. Iată că am aflat lucruri noi şi diferite, legate de acest eveniment minunat, spun lucruri diferite pentru că personal vedeam altfel în trecut tot ceea ce era legat de Naşterea Mântuitorului.
Doresc ca prin această scrisoare către să aştern câteva gânduri cu privire la însemnătatea acestei minunate sărbători: Naşterea Mântuitorului meu drag Iisus Hristos, şi cum se vede ea, această sărbătoare, din spatele gratiilor.
Tot ceea ce îţi scriu, tot ceea ce fac şi tot ceea ce trăiesc astăzi este harul nespus de mare a lui Dumnezeu. Pentru cine? Pentru Ursul Carpatin? Nicidecum! Pentru sportivul, luptătorul, campionul Ghiţă Ignat? Nicidecum! Este harul Lui Dumnezeu pentru mine, care nu sunt decât un deţinut şi un număr, un păcătos, ce-i drept şi adevărat, un păcătos iertat prin bunătatea şi dragostea Domnului Iisus Hristos.
Îmi asum fiecare cuvânt şi ştie Dumnezeu că sunt sincere şi fiecare vine din inimă.
Perioada sărbătorilor sunt acele zile când nu îţi doreşti decât să fii acasă cu cei dragi, să îi ştii pe toţi bine şi să îi ai alături. Îmi amintesc că atunci când eram copil, ştiam că în perioada sărbătorilor tatăl meu va fi acasă. El muncea mult pentru a ne asigura nouă tot ce aveam nevoie. Lucra ca şofer de cursă lungă pe camion şi era mai tot timpul plecat, dar atunci când se apropiau sărbătorile eram sigur că tatăl meu nu va placa nicăieri, iar prezenţa lui în casă era „cireaşa de pe tort” pentru mine şi frăţiorii mei. Familia la un loc, colindătorii, mirosul de bucate pregătite cu mult suflet de către mama, atmosfera aceea minunată de sărbătoare le consider lucruri extraordinare pe care Dumnezeu ni le-a lăsat să ne bucurăm de ele. Cred cu convingere că Dumnezeu nu vrea să îl vadă pe om trist ci doreşte să-l vadă fericit, ne-a creat să ne bucurăm împreună cu El de toată creaţia Lui, de aceea a lăsat aceste mici, dar nu neînsemnate perioade de timp, aşa cum sunt sărbătorile, ca noi să ne bucurăm sufletele.
Anii au trecut… şi acele frumoase momente din copilărie, când stăteam lângă părinţi, când umblam cu colindul, când primeam cadouri, când mă bucuram de un Pepsi/Cola sau de o portocală (dar şi acum în miez de vară dacă desfac o portocală acel miros puternic mă duce cu gândul la frumoasele sărbători de iarnă din copilărie). Aşa erau timpurile în vremea Comunismului, primeam portocale doar la Crăciun, dar chiar şi aşa era o bucurie pe care în anii ce au urmat, anii adolescenţei şi după, nu am mai simţit-o. De ce? Pentru că o dată ce am crescut în vârstă nu am mai pus accent pe însemnătatea reală a acestei sărbători. Odată ce am devenit major, tânăr, credeam eu că sunt „pe picioarele mele”, am schimbat toată frumuseţea sărbătorilor de iarnă, armonia din familie, dragostea celor din casă, înlocuindu-le cu distracţii prin discoteci, cluburi, baruri. Am schimbat acel timp frumos pe care îl petreceam cu cei dragi la masa de Crăciun cu un timp petrecut în mult fum prin 
anumite cluburi, iar cei ce stăteau cu mine la masă nu mai erau cei dragi, părinţii sau fraţii, ci tot felul de noi-cunoscuţi care se pretindeau „prieteni”. Pe unii dintre ei nu îi văzusem măcar o dată în viaţă, iar alţii dintre ei s-au dovedit în timp că aveau să mă rănească cumplit, să îmi facă mult rău. Cu toate acestea îmi lăsam părinţii îngrijoraţi peste măsură acasă, părinţi care m-au iubit şi mă iubesc şi acum, indiferent de situaţiile din viaţa mea, părinţi minunaţi, care în cele mai grele momente ale vieţii s-au dovedit a fi singurii prieteni. Îi lăsam de multe ori cu ochii în lacrimi şi plecam aproape de fiecare dată cu ceartă. Îi întristam peste măsură pe cei care mi-au dat viaţă pentru a-i face fericiţi pe aşa-zişii „prieteni” care, permite-mi să folosesc o vorbă des întâlnită aici în puşcărie, „la prima curbă te aruncă din căruţă”.
Așadar, au urmat ani la rând în care am uitat efectiv ce înseamnă Naşterea Mântuitorului şi vedeam, aşa cum mulţi tineri văd astăzi, doar o nouă oportunitate de a mă distra cu prietenii, un nou prilej de a bea alcool şi de a face multe lucruri nepotrivite, care apoi adunate mi-au făcut mult rău.
Se obişnuieşte, mai ales la români, ca în preajma unor sărbători creştine, cel mai mult în preajma sărbătorii Naşterii Domnului, ca omul să-şi aducă aminte de semenii lui şi printr-un gest frumos să încerce să îi facă fericiţi. Am observat că indiferent de culoare, clasă socială, religie, majoritatea dintre noi practicăm acest obicei: ca în perioada acestei sărbători să ne deschidem inima pentru cei care sunt în nevoi, sau care au trebuinţă să fie ajutaţi. Aceste gesturi de omenie şi bunătate sunt foarte utile şi de dorit. De ce vreau să scriu câteva cuvinte despre lucrurile acestea? Pentru că acum ceva ani în urmă când eram mai tânăr, realizând totuşi în parte că ceea ce făceam, felul cum trăiam, faptul că nu voiam să ascult o „iotă” din ceea din ceea ce îmi spuneau părinţii, toate acestea mă făceau într-un fel să mă simt vinovat, ce-i drept că nu dădeam foarte mare importanţă, dar atunci când veneau sărbătorile, în special cele de iarnă, simţeam nevoia să fac ceva bun în schimbul celorlalte multe rele făcute într-un an întreg. Aşa că, cumpăram diferite produse alimentare şi de menaj şi căutam familii în situaţii dificile, le vizitam dăruindu-le acele bunuri. Nimic rău în toate acestea, dar odată, un bătrân pe care îl vizitam, mi-a zis o vorbă care mi-a rămas întipărită în memorie şi acum, de parcă ar fi fost ieri, cu toate că au trecut mai bine de 12 ani: „Vă mulţumesc măi băitani, vă mulţumesc! Repede trec anii măi copii, să ştiţi, mai ieri eram ca voi în putere, azi îs bătrân lipsit de ajutor”.
Am primit câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc direct pentru că aşa cum ţi-am scris la început, caut să cercetez Cuvântul (Biblia) şi cercetându-mă personal să descopăr ce nu era în regulă cu mine, cu sentimentele care mă încercau, raportat la voia lui Dumnezeu pentru noi. Inima creştea în mine grozav, mă simţeam bine auzind cuvintele de mulţumire ale acelui bătrân. Le primeam ca şi cum mie mi se datora faptul că el, moşul, avea ce mânca. Firesc aşa era pentru că eu îi adusesem cu mâna mea, dar potrivit cu ceea ce ne învaţă Dumnezeu mă înşelam grozav… Ştii de ce? Pentru că nu cunoşteam Scriptura care zice că ceea ce dăruim să fie dat în Numele Domnului Iisus. Era Crăciunul, sărbătoarea Domnului, totul esa despre El şi Naşterea Lui, iar eu făceam acele fapte bune într-un mod greşit aşteptând sau mai degrabă bucurându-mă de nişte mulţumiri sincere din partea acelui om, dar care nu mi se cuveneau. Nu ştiam atunci că doar câteva cuvinte cum ar fi „îţi mulţumesc în Numele Domnului Iisus” sau atunci când primeam mulţumiri să fi spus „Slăvit să fie Domnul, Lui să Îi mulţumeşti.”, aceste cuvinte dintr-o inimă sinceră ar fi putut da o valoare acelor fapte bune.
Dialogul cu acel bătrân a continuat cam în acest fel:
– Să ai poftă, să simţi şi matale că e Crăciunul, i-am răspuns eu bătrânului.
– Poftă voi avea măi băiete căci atâtea bunătăţi mi-aţi adus. Singurul lucru de care îmi pare rău măi copii este că deşi tinda este plină de bucate, cele mai multe se vor strica fără să mai apuc să le mănânc. Toată lumea vine de Crăciun. De ce nu ar veni unul în Ianuarie, altul în Februarie şi uite aşa să am ce mânca tot timpul. Toţi se înghesuie amu de sărbători, iar pe la sfârşitul lui Ianuarie mă întorc iar la barabulele şi cepele mele.
Mi s-a pus un nod în gât. Nu ştiam ce să îi spun. I-am promis că îl voi vizita din nou curând, am zis eu. Într-adevăr am revenit în ograda moşului, dar nu peste an ci de Crăciunul următor. Din păcate pe bătrân nu l-am mai găsit. O vecină ne-a zis că s-a stins. Murise bătrânul în acel an – sper că nu de foame – mi-am zis eu atunci plecând în grabă spre alte case, familii necăjite.
Dacă tot vrem să dam unui necăjit să mănânce sau haine să-l îmbrăcăm, de ce trebuie să aşteptăm Crăciunul pentru a face asta? Oare când Mântuitorul spune, în Matei 22:39 „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, a vrut să zică doar de Crăciun? Nici gând! Nu am găsit nicăieri în Biblie un anume timp pentru a face bine, ci Dumnezeu ne spune ca în orice vreme să îngrijim de văduvă şi orfan, iar în Matei 25 Domnul Iisus ne spune şi pe ce criterii va judeca lumea la vremea cuvenită; versetul 34 „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Dar oare cum putem veni să moştenim această Împărăţie care este Raiul? Pur şi simplu aşa fără a face nimic? În versetul 35 primim răspunsul: „Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut, am fost străin şi M-aţi primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi, am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine”. Aşadar nicăieri nu ne arată un anume timp, cine ne îndeamnă să ne iubim aproapele în orice vreme, pentru că semenii noştri, la fel ca şi acel bătrân, au nevoie de sprijinul nostru, nu doar în perioada sărbătorilor, ci pe tot parcursul anului. Regret că deşi bătrânul mi-a atras atenţia, nu l-am vizitat să îi aduc ceva de ale gurii pe parcursul acelui an. Cu siguranţă l-aş mai fi prins în viaţă.
Dar pentru că motivaţia mea din spatele acelei fapte bune nu era să împlinesc Scriptura, pentru că nici nu o cunoşteam, dar nici nu mă interesa, de aceea nici rezultatele acelei acţiuni nu erau cele potrivite, ci doar unele superficiale, de moment. De aceea, pot spune că cel puţin la fel ca fapta bună şi motivaţia din spatele ei este importantă. Îţi scriu sincer că de cele mai multe ori făceam acte caritabile pentru că în mintea mea credeam că astfel mă pot târgui cu Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele. Credeam că pot înlocui şi răscumpăra greşelile mele prin câteva pungi de cozonac, salam, prăjituri şi alte bucate. Am înţeles abia după ce am început să citesc Biblia, şi asta s-a întâmplat nu de foarte multă vreme. Am înţeles că a face bine este de dorit, că este un lucru bun să îţi ajuţi semenii şi că dacă eşti creştin trebuie să faci asta, dar toate faptele bune pe care le facem o viaţă întreagă pot fi în zadar fără o motivaţie corectă; şi cred din toată inima! De aceea şi scriu că o motivaţie corectă pentru orice faptă bună trebuie să fie în principal pentru a da slavă lui Dumnezeu, apoi vin celelalte motive care ne fac să sprijinim pe semeni.
Aşadar, ce crezi că făcea tânărul Ghiţă după ce termina de împărţit pachetele cu bunătăţi? Mergeam la Biserică să mă rog sau să Îl laud pe Dumnezeu? Dădeam fuga acasă să stau lângă părinţi şi să mă bucur alături de ei, de surioara şi de fratele meu mai mic, de acea frumoasă sărbătoare?
Nicidecum, ci îţi spun sincer că nu ştiam cum să ajung mai repede la club, la discotecă, cum să fac din nou aceleaşi fapte urâte şi aceleaşi păcate, cu o falsă împăcare de sine şi o falsă impresie că prin câteva fapte bune o pot lua de la capăt cu destrăbălarea, pentru că mă gândeam eu „am făcut atâtea milostenii că am rămas fără nici un păcat”, iar planul era ca la Crăciunul viitor voi face la fel, poate chiar mai multe daruri astfel voi plăti pentru păcatele din viaţa mea. Toate aceste gânduri erau la fel de false ca şi viaţa pe care o trăiam.
Lipsa de informație, lipsa citirii Bibliei, duce către astfel de practici, pentru că tânărul Ghiță de atunci, deși rebel din cale afară, totuși conștientiza faptul că făcea greșeli, păcate, iar omul în general, oricât ar fi de rău, dorește să răscumpere cumva răul făcut. De aceea oamenii foarte bogați, mafioți, dictatori, chiar ridică clădiri impresionante, fac cu banii lor acte caritabile, și le închină lui Dumnezeu în speranța că le va ierta păcatele, însă Dumnezeu nu este curios de faptele noastre bune mai mult decât dacă inima noastră Îi aparține. Pentru că dacă acum fac o faptă bună, dau unui necăjit să mănânce, iar în momentul următor mă gândesc unde și cu cine să îmi beau mințile, pe cine să fur, cum să înșel, cum să comit adulter sau cu cine, cum să mă destrăbălez diseară, cum va fi privită fapta mea bună înaintea lui Dumnezeu care este Sfânt?
În 1 Petru 1:5 ni se spune clar „ci după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră”. Nu ne zice Biblia să ne facem de cap cu toate poftele noastre, iar apoi să dăm ceva daruri, să facem caritate căci vom fi iertați. Sub nici o formă! Căci este scris: „Fiți sfinți căci eu sunt Sfânt.”
Să nu ne amăgim că dacă pregătim câteva pachețele pentru cei sărmani, sau facem caritate, sau suntem filantropi fără să trăim așa cum ne cere Scriptura avem vreo șansă la iertarea păcatelor și inclusiv la mântuire. E posibil ca unii să nu ia în serios ce scriu eu, dar este absolut necesar să ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia; neapărat dacă credem că există Dumnezeu. Scriptura ne lămurește și ne spune exact cum stau lucrurile în 1 Petru 1:17 „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”.
Mă purtam eu cu frică atunci când făceam toate acele lucruri pe care Biblia le condamnă îndată ce terminam de făcut fapte bune? Nu frate drag. Nu mă purtam după voia lui Dumnezeu. Așadar ce valoare aveau toate acele acte caritabile? Conform cu Scriptura, valoarea lor era egală cu zero.
Ziceam că lipsa de informare duce la astfel de practici și gândiri. Această problemă are o rezolvare simplă citind Scriptura, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt atât de fericit că Dumnezeu a adus în viața mea această Carte care nu este altceva decât o frumoasă scrisoare de dragoste pe care El, Creatorul, o trimite din iubire nouă, creației Lui.
Citind acum din această scrisoare de dragoste, din Biblie, îmi dau seama cât de mult mă amăgeam în trecut. Poate că intențiile mele erau bune, dar faptul că nu cunoșteam ceea ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la mine, ci căutam doar să satur ego-ul meu personal, a făcut ca toate intențiile și faptele mele bune să aibă un efect de moment, acele bucate într-adevăr săturând foamea acelor oameni, dar atât. Din Biblie am înțeles că Dumnezeu dorește ca ecoul faptelor și al acțiunilor noastre de aici și de acum să răsune în eternitate, veșnic, pentru totdeauna. Lăudat să fie Dumnezeu! Nu-i așa că e minunat?
Vorbeam la telefon cu scumpa mea surioară Ana Maria în una din aceste zile, legat de tristele evenimente ce au marcat acest final de an atât România cât și întreaga Europă. Îi spuneam surioarei mele cât este de important menținerea unei relații vii, active cu Dumnezeu și că El, Tatăl, prin Biblie a trimis, așa cum am scris mai sus, o scrisoare omenirii, pentru ca noi, citind-o și meditând la ce este scris în ea să cunoaștem voia Lui pentru noi. Dar cum vom putea noi vreodată, îi spuneam Anei Maria, să ținem o strânsă legătură cu cineva dacă atunci când acea persoană ne trimite o scrisoare, noi în cel mai bun caz o așezăm în bibliotecă, sau prin vreun dulap unde doar praful se așează pe ea? Cum cunoști ce a vrut acea persoană? Ce ne-a întrebat? Ce să îi răspundem? Dacă nu vom citi ceea ce ne-a trimis… Și am făcut o paralelă între felul cum ne răspundem noi la scrisori, pentru că eu și Ana Maria ne scriem constant de când am fost arestat. Aș fi putut să îi răspund dacă nu îi citeam scrisorile? Aș fi putut ști ceea ce simte pentru mine, ceea ce dorește să îmi transmită, dacă aș fi pus scrisorile ei pe un raft și le-aș fi lăsat acolo? Nicidecum! Așa se întâmplă și cu scrisoarea pe care ne-a trimis-o Dumnezeu, și anume Biblia. Ani de zile a stat așezată frumos în biblioteca mea de acasă pusă la loc de cinste și așezată în așa fel încât oricine intra în casă s-o poată vedea, gândindu-mă eu în acest fel că cei care o văd vor ști că sunt un creștin adevărat pentru că am Biblia în casă. Dar dacă vreunul din acei oameni m-ar fi întrebat un lucru elementar din acea Carte, sau m-ar fi rugat să repet un singur verset, cu siguranță aș fi dat cu „bota în baltă”; căci habar nu aveam ce stă scris în ea, în Biblie, și asta pentru că nici nu am fost interesat, și nici nu am fost îndemnat să citesc. Atunci eu nu încercam decât să salvez aparențele, ori treaba asta nu merge la Dumnezeu, care, prin anumite împrejurări pe care nu le voi reda aici, ci într-o viitoare scrisoare, a făcut ca eu să dau jos din bibliotecă acea carte, să o citesc și la modul cel mai serios să îmi doresc să o împlinesc.
De ce să îmi doresc să o citesc și să vreau să trăiesc cât mai mult așa cum mă îndeamnă ea, Biblia? Pentru că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, iar în Evanghelia după Ioan ne spune că Cuvântul Însuși este Dumnezeu. În concluzie, dacă mă interesează soarta mea, soarta copiilor mei și a celor dragi, am toate motivele din lume să citesc și să caut să împlinesc. Sunt lucruri deosebite de descoperit în Biblie, lucruri care ne privesc în mod direct. Viața noastră depinde de aceste lucruri profunde, de care așa cum ți-am mai scris, nicăieri nu le găsești decât în Sfintele Scripturi. Legat de aceste triste evenimente, despre care am scris că discutam la telefon cu sora mea, cu Ana Maria, cred cu tărie că nu doar românii, ci toți europenii și lumea întreagă le pot evita pe viitor dacă conștientizăm necesitatea urgentă de a ne apropia de Cuvânt și implicit de Dumnezeu.
Mă apropii de sfârșit, dar nu înainte de a le răspunde acelora care poate ar spune: „Domnule, pe cine păcălește ăsta? Chiar regretă el și felul cum a petrecut sărbătorile mai demult?” Iar unii s-ar putea întreba asta pe bună dreptate uitându-se la felul cum trăiam în trecut, dar pe lângă faptul că Dumnezeu mi-a schimbat inima, locul și situația în care mă aflu. Stau mărturie când spun că îmi pare rău pentru fiecare moment pe care l-aș fi putut petrece lângă cei dragi și nu am făcut-o. Nu trebuie să te gândești prea mult ca să îți dai seama că un om privat de libertate, un om care își vede copii o dată pe lună, părinții la fel, își dorește să nu fi irosit nici un minut din ceea ce putea fi un timp minunat alături de familie.
Dacă l-aș avea acum în fața mea pe Ghiță cel de 14-15 ani, plin de vise mărețe, plin de ambiție și orgoliu, acel tânăr care credea că toată lumea e a lui, i-aș spune astfel:
„Dragul meu, nu pierde timpul prețios prin cluburi, prin discoteci, cu oameni care cu toate că pozează în prieteni nu dau doi bani pe tine… Nu întoarce vorba mamei și tatălui tău. Du-te înapoi căci au rămas în pragul ușii plângând. Șterge-le lacrimile de pe obraz, sărută-le mâna și rămâi lângă ei. În unele momente grele ale vieții tale, vor fi singurii rămași lângă tine. Sărbătorile petrece-le lângă familie în acea frumoasă și călduroasă atmosferă. Sunt momente unice. Trăiește-le ca atare.”
Aceasta este realitatea din sufletul meu și toate acestea s-au schimbat pentru că în bunătatea Lui, Dumnezeu se ocupă de om până la cele mai mici detalii, făcându-l să pună preț pe lucruri și situații cărora altădată nu le dădea importanță.
În situația mea sunt zeci de mii de oameni doar în România și multe milioane în întreaga lume care și-ar dori din toată inima să petreacă măcar o zi acasă cu familia de Crăciun; oameni care cu siguranță regretă faptul că, odată, când stătea în puterea lor să aleagă, au decis ca în locul sărbătorilor în familie, să irosească timpul în tot felul de cârciumi…
De asemenea, dacă aș avea posibilitatea să transmit un mesaj tuturor tinerilor din lume, le-aș spune că nu este absolut necesar să ajungă într-o pușcărie sau într-o altă situație neplăcută pentru a decide să dea valoarea pe care o merită acest timp minunat cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu, și anume sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Fiecare are libertatea să facă ce vrea cu timpul lui, mai puțin cei din închisori, de aceea oricine ai fi, oricât de amărât sau de bogat, orice funcție ai deține, dacă ești un om liber, decide să îți petreci nu doar sărbătorile, ci viața întreagă într-un mod plăcut lui Dumnezeu.
Nu voi putea fi alături de Adriana, de David, de Levi, de Filip și de restul familiei de aceste sărbători, iar lucrul acesta nu este ușor de trecut, dar mă încred în Dumnezeu și mă rog Lui ca prin marea Lui dragoste să fie prezent atât în sânul familiei mele cât și în mijlocul nostru aici în penitenciar, să îngrijească atât de ei acasă cât și de noi aici; și când zic „noi aici” mă refer la cei dragi ai mei din penitenciar pentru că Domnul Iisus s-a îngrijit ca și aici în pușcărie să pot avea o părtășie deosebită alături de o mână de oameni cu care mă întâlnesc aproape seară de seară pentru a citi din Cuvânt, a studia, a cânta Domnului și a ne ruga. Bucuria mea imensă este că rugăciunile noastre, dar și ale voastre au fost ascultate, iar acest grup se mărește de la o zi la alta văzând cu ochii. Oameni la care nu te-ai fi gândit vreodată, ni se alătură la început din curiozitate, apoi din dorința de a descoperi mai mult vin în fiecare seară să audă din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu facem altceva decât citim Biblia, discutăm liber, apoi, raportat la Scriptură încercăm să răspundem întrebărilor pe care fiecare dintre noi le are. E o părtășie grozavă. Nu cu teologi, nu cu oameni cu studii, ci cu deținuți de rând, oameni apăsați, împovărați de tot felul de lucruri și necazuri, dar care vin la întâlnire bucuroși, și plini de nădejde că Dumnezeu le va da răspuns la toate frământările și întrebările pe care le au. De aceea, mă rog ca Domnul să miște cât mai multe inimi și ca, în curând, acel loc unde ne întâlnim, să fie neîncăpător.
Este un început timid dar cred într-un Dumnezeu care schimbă inimi, caractere, care schimbă oameni care altădată păreau de neschimbat. El, Dumnezeu care a făcut Cerurile și Pământul, Universul și tot ceea ce se vede, El e singurul care poate reabilita un om. El este singurul care poate face dintr-un bețiv un gospodar, dintr-un hoț un om onest iar din cei care Îl cheamă, copii ai Săi. Slăvit să Îi fie Numele în veci!
Cât despre soția și copilașii mei. Așa cum ți-am scris mai sus, îi încredințez în Mâna tare și puternică a Domnului Iisus Hristos, iar ținând aproape și rugându-ne unii pentru alții vom reuși să trecem și peste aceste momente dificile. Sunt momente grele, dar nu îmi pot imagina cât de greu ar fi fost dacă nădejdea noastră ar fi fost alta decât Cel pe Care Îl sărbătorim în această lună, Domnul și Mântuitorul meu drag, Iisus Hristos.
De aici, din Penitenciarul Botoșani, transmit cele mai calde urări de sănătate și binecuvântare tuturor românilor și tuturor de peste tot; pentru că Iisus Hristos s-a născut pentru toți de peste tot, pentru toată omenirea. Îmi doresc ca 2016 să fie un an în care Dumnezeu se va îndura de toți, în special de creștinii din Orientul Mijlociu care suferă prigoană, chinuri, moarte pentru Numele Lui; apoi ca Dumnezeu să transforme cât mai multe inimi. Să fie un an al harului lui Dumnezeu pentru noi toți.
Domnul Iisus să vă binecuvânteze!
The good fight 