Ghiță Ignat: Fii tare omule!

Vă salut din nou pe toți cei care vă faceți timp să citiți ce vă scriu de aici din penitenciar. Totodată vreau să vă mulțumesc din inimă celor ce îmi trimiteți mesaje de încurajare; știu că multe din mesajele pe care le primesc sunt de la oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu, așadar sunt convins că unele dintre ele sunt însoțite de rugăciuni, ceea ce le face cu adevărat să aibă putere.

Cu toate că eu însumi sunt într-o situație delicată și de multe ori simt nevoia să fiu încurajat, când ies pe holurile pușcăriei și văd fețele triste ale multora dintre colegii mei, cunoscându-le poveștile de viață, uit de problemele personale și nu ezit să întind mâna peste umărul oricăruia dintre ei și să le spun câteva cuvinte de încurajare. Este un lucru mare să încurajezi pe cineva aflat într-o situație grea a vieții; doar când ești în necaz înțelegi cu adevărat cât de mult înseamnă o vorbă bună.

Am experimentat ceva nou! Când spun cuiva o vorbă de încurajare, în gândul meu rostesc și o rugăciune: „Doamne fă Tu ca acest om să fie cu adevărat încurajat, să treacă mai ușor prin situațiile grele și să vadă ca doar TU îl poți ajuta cu adevărat”. Cred că încurajarea este cu adevărat de efect atunci când îi ceri lui Dumnezeu să îmbărbăteze acea persoană.

Îmi amintesc faptul că eram la un Campionat Internațional de lupte în Bulgaria, undeva prin anii 2001-2002, urmam să fiu luat în finala pentru aur cu reprezentantul țării gazdă, un bulgar bine cotat la categoria grea. Deși în fața colegilor de lot și în fața antrenorului voiam să arăt că sunt stăpân pe situație, că nu am nici un fel de emoție, în interiorul meu se ducea o luptă teribilă, mă gândeam doar atât: „Urmează să lupt împotriva bulgarului chiar la el acasă, în fața câtorva mii de spectatori care îl susțin. Cum să abordez această luptă? Ce să fac?”

Având multă experiență, antrenorul lotului de atunci a venit lângă mine când mă încălzeam și mi-a zis:

– Gică… ai emoții?

– Nu maestre, am răspuns eu.

– Se vede din China cum îți tremură sticsurile, mi-a spus el făcând referire la picioarele mele.

Mi-am coborât privirea către genunchii mei, nu era chiar așa cum spusese el, însă aveam mari emoții, iar el, antrenorul știa asta și era acolo nu doar ca să îmi dea sfaturi tehnice, ci să mă și încurajeze.

– Fii atent Gică, mi-a zis el – în grupă l-ai bătut pe polonez care este vice-campionul mondial de anul trecut. Același polonez l-a rupt în bătaie pe acest bulgar acum două luni la un alt turneu; omule înțelege că ai un meci ușor, ca la cantonament.

Cuvintele acelea de încurajare au făcut ca emoțiile mele să se risipească. Am intrat pe saltea, am dat de pământ cu bulgarul spre dezamăgirea superiorilor și am venit acasă cu aurul. Câteva cuvinte de încurajare au făcut diferența între victorie sau înfrângere, iar aceasta a fost o întâmplare fără prea mare importanță, însă câteva cuvinte de îmbărbătare spuse unui om aflat la necaz pot face diferența între viață și moarte; aici miza e mult mai mare.

Am aflat de la jurnalul de știri cum că acum câteva zile un deținut de la penitenciarul Arad și-a pus capăt zilelor pe motiv că mai fusese acuzat într-un alt dosar. Motivele pentru care oamenii hotărăsc să își încheie socoteala cu viața sunt multe, însă numărul mare al celor ce comit suicid este alarmant. În  întreaga lume, la 40 de secunde se sinucide un om, iar în penitenciarele din România statistica spune că un deținut comite suicid la fiecare 15 zile.

Într-o dimineață friguroasă de Ianuarie am fost adus de un gardian de pe secția unde dorm pe cea unde muncesc. Când să deschid încăperea unde trebuia să fac curat lângă ușă îl văd pe un deținut care stătea ghemuit că se ținea de stomac. I-am dat „bună dimineața”, moment în care s-a uitat țintă la mine. Ochii lui erau atât de tulburi; avea niște cearcăne mari și negre sub ochi. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă, dar nu știam ce. Un gând mi-a spus: „nu îl ignora; este musai să vorbești acestui om, viața lui este în pericol”. L-am întrebat dacă îi este rău, dacă vrea să anunț gardianul sau să anunț pe cineva. Mi-a făcut semn că este bine și să îl las în pace. În mod normal ar fi trebuit să îmi văd de treabă, însă acest gând care îmi spunea că trebuie să vorbesc cu el nu îmi dădea pace.

L-am invitat înăuntru și l-am întrebat dacă îmi poate zice de ce arată atât de rău și de ce se ține de stomac. Mi-a zis că nu mâncase de trei zile și că plânsese foarte mult pe motiv că soția și copii plecaseră de acasă și nu mai doreau să știe de el. Acel bărbat era terminat din punct de vedere psihic, însă chiar în acel moment am știut de ce are nevoie. Răspunsul era Iisus Hristos. O simplă încurajare nu ar fi fost de ajuns pentru acel om. Timp de două ore i-am povestit despre cum Dumnezeu a schimbat viața mea, despre cum toate problemele sale pot avea rezolvare doar prin Iisus Hristos. A primit cu bucurie cuvintele mele. În acel moment avea nevoie ca cineva sa stea de vorbă cu el. Eu cred că Dumnezeu este Cel care mi-a spus să nu îl ignor. Din acea zi s-a alăturat grupului de rugăciune; câteva luni mai târziu L-a primit pe Domnul Iisus în inima sa și a făcut legământ cu Dumnezeu în apa botezului. Atunci, în ziua legământului am fost oarecum surprins de mărturisirea lui. În ziua când l-am întâlnit și i-am vorbit despre cum doar Dumnezeu îl poate salva, el era pregătit cu o frânghie să pună capăt suferinței așa cum diavolul îi șoptise să o facă. Nu a făcut-o pentru că Dumnezeu a intervenit; slăvit să fie Numele Său. A reluat legătura cu soția; acasă îl așteaptă patru copii, iar în mai puțin de un an urmează să fie eliberat. Nu-i așa că e minunat Dumnezeu?

Nu putem ști când un om vrea să facă o asemenea nebunie, pentru că nu putem ști gândurile oamenilor, însă putem întinde o mână să ajutăm, să mângâiem de fiecare dată când vedem pe cineva necăjit; nu cred că este un efort prea mare să scoți o vorbă de încurajare către cineva căzut.

Țineți minte:  o simplă vorbă bună spusă unui om aflat la limită poate face diferența între viață și moarte.

Din punct de vedere spiritual, Cuvântul lui Dumnezeu – adică Biblia ne spune că diavolul caută cu disperare să piardă orice suflet și cât mai multe cu putință. Dacă oamenii L-ar cunoaște pe Dumnezeu, dacă ar avea acea relație personală atât de necesară cu Fiul Său Iisus Hristos, despre care Scriptura ne vorbește, nu ar mai recurge la gesturi atât de necugetate.

În momentul prinderii și răstignirii Domnului Iisus Hristos toți ucenicii Îl părăsesc, însă doi dintre ei Îl trădează în adevăratul sens al cuvântului. Iuda Îl vinde pe treizeci de arginți, iar Petru se leapădă nu o dată ci de trei ori de El. Unul dintre ei acceptă faptul că a greșit, că a trădat, însă însuflețit sau încurajat de faptul că Iisus Hristos iartă orice păcat, se căiește, se pocăiește; zice Biblia că „a ieșit afară și a plâns cu amar” (Matei 26:75) și este iertat. Celălalt, disperat de fapta comisă, fără nădejde în Cel pe care L-a urmat atâta timp, adică în Iisus Hristos, preferă să își pună capăt zilelor astfel pierzându-și sufletul. Eu cred cu tărie că dacă Iuda se căia și se pocăia de fapta sa precum Petru, ar fi primit iertare de la Dumnezeu prin Iisus Hristos.

Doi oameni – două atitudini diferite; întotdeauna avem de ales. În ce ne privește pe noi avem două variante: Dumnezeu care înseamnă viață și diavolul care înseamnă doar moarte.

În tumultul vieții cotidiene să nu trecem nepăsători pe lângă cei aflați în necaz; nu știi ziua când poți salva o viață.

Dumnezeu să ne binecuvânteze cu o inimă mare, atât de mare încât să încapă toți cei cu probleme și suferințe.