{:ro}INTERVIU: Condamnat din prima zi! – partea a II-a{:}{:en}INTERVIEW: Sentenced from the first day! – Part II{:}{:es}ENTREVISTA: Condenado primer día! – Parte II{:}

Continuarea articolului: INTERVIU realizat de Ghiță Ignat: Condamnat din prima zi!

Am fost băgați în partea din spate a mașinii unde nu puteam vedea nimic; era întuneric. Uitându-mă acum în urmă aș putea spune că a fost momentul cel mai înfricoșător al vieții mele. Toți 7 plângeam în hohote, marea noastră frică fiind aceea de a nu fi despărțiți, neștiind unde urmam să fim duși.

Am ajuns în cele din urmă la Gura-Humorului, la Centrul de plasament din acel oraș. Din acel moment a început o perioadă a vieții mele despre care nu îmi face mare plăcere să îmi amintesc, dar totuși doresc să îmi deschid inima și să povestesc chinurile prin care am trecut în ideea, sau, mai bine zis, cu speranța că tinerii care vor citi povestea mea de viață vor fi încurajați să își asculte, iubească și să își aprecieze mai mult părinții pe care îi au, gândindu-se totodată că milioane de copii în astă lume sunt lipsiți de un cămin.

Ghiță: Așadar suntem în anul 2000, aveai 9 anișori, iar dintr-odată mediul oarecum plăcut de la Casa de copii din Fălticeni a fost schimbat brusc cu unul mult mai ostil și neplăcut. Povestește-mi, te rog, despre cum ai fost primit la Gura-Humorului și despre cum a fost viața acolo.

Boby: În prima zi, imediat după ce am fost dați jos din mașină, am fost dați cu gaz pe cap, apoi ni s-a acoperit capul cu câte un batic ciudat. Țin minte această întâmplare pentru că în momentul în care am ieșit în curtea instituției ceilalți copii care se jucau acolo s-au oprit din activitățile lor, au îndreptat degetul spre noi și au început să râdă și să strige: „Păduchioșii, păduchioșii!!” Am aflat mai târziu că acele batice ciudate care ne-au fost puse pe cap, cât și gazul, erau metode de combatere a păduchilor. Astfel am  fost primiți acolo de ceilalți copii; acum mi se pare amuzant, dar țin minte că atunci eram speriat grozav.

Ghiță: Ce s-a petrecut în continuare? Cum v-ați acomodat în noul vostru cămin?

Boby: După episodul cu infirmeria, țin minte că a venit o doamnă care ne-a luat și ne-a dus într-o clădire alăturată unde era camera noastră de cazare. Acolo a început coșmarul pentru mine, coșmar care a ținut aproape 6 ani.

Ghță: Cum adică coșmar… ce anume s-a întâmplat?

Boby: Am fost cazați în dormitoare cu câte 20 de paturi sau mai multe, cu copii de toate vârstele, împreună cu cei mai mari. Noi aveam 9 sau 10 anișori, iar acolo erau tineri cu vârste de 17, 18 sau poate mai mari. Să nu vă imaginați că, fiind mai mari, aceștia ne ajutau în vreun fel, sau că ne înțelegeau  nevoile noastre, ale celor mai mici. Nicidecum, ci se purtau foarte urât, de multe ori ca niște adevărate brute.

Ghiță: Am mai auzit și la alți colegi ai noștri deținuți care provin din casele de copii, povești asemănătoare.

Boby: Nu sunt povești Ghiță, am trăit astfel de întâmplări zilnic, pentru mai mulți ani la rând. Erau bătăi frecvente aplicate nouă, celor care nu ne puteam apăra. Mai mult, eram siliți de către cei mari să ne batem până la sânge spre amuzamentul lor. Odată, pentru că am refuzat să lovesc un coleg de-al meu mai mic, am fost pedepsit drastic. Acel tânăr care mi-a ordonat să lovesc, având vreo 18 ani și fiind masiv, m-a apucat efectiv de o mână și de un picior, m-a ridicat deasupra capului său și m-a trântit de podea. În urma acestei întâmplări m-am trezit pe un pat al secției de pediatrie din cadrul Spitalului Municipal din Gura Humorului. Am suferit mai multe leziuni la cap și la piept, am fost nevoit să stau internat mai multe zile.

Ghiță: Sunt îngrozit de ceea ce îmi povestești, de aceea nu pot să nu te întreb: Unde erau îngrijitorii de acolo, cei care trebuiau să vă poarte de grijă, practic?

Boby: Îngrijitorii, doar două persoane la număr, nu erau interesați de soarta noastră. Treceau cu vederea abuzurile zilnice de acolo, chiar dacă de multe ori erau martori. Interveneau doar atunci când unul dintre noi era mult prea grav lovit.

Ghiță: Ce răspundeau acei oameni conducerii instituției?

Boby: Veșnica lor scuză era că suntem obraznici și că ne batem între noi. Nu ziceau nimic de faptul că plecau la cafele, iar noi rămâneam ore în șir nesupravegheați. Nu ziceau nimic de faptul că de cele mai multe ori dacă cineva dintre noi își făcea nevoile în pantaloni, pentru că eram totuși niște copilași, eram obligați să îl ajutăm să se spele și să se schimbe. Dacă ne scăpam pe noi, ne era frică să anunțăm; pentru corecția fizică și umilința prin care urma să trecem preferam, așa cum am scris mai sus, să ne ajutăm între noi, cei mici. Acum că sunt matur și văd lucrurile altfel, pot spune ca ceea ce se petrecea acolo era o totală lipsă de interes a celor ce erau plătiți să aibă grijă de noi, să ne protejeze și să ne ofere educație.

Ghiță: Referitor la educație, la ce se rezuma aceasta?

Boby: În interiorul casei de copii nu exista așa ceva – adică educație. Totul se rezuma la bătăi, înjurături și umilințe. Erai educat prin violență, dacă se poate spune așa – cozi de mătură la palme, în genunchi la colț pentru un timp îndelungat. Îmi aduc aminte de o pedeapsă anume, des aplicată acolo, aceea de a sta întins pe spate pe beton cu picioarele în sus la 45 de grade fără să ai voie să lași picioarele jos, altfel erai lovit la tălpi; stăteai așa până își făcea milă îngrijitorul și te lăsa să te ridici. Era foarte dureros.

Ghiță: Totuși, văd că în comparație cu mulți deținuți, știi să vorbești foarte bine gramatical, să scrii și să citești. Cum ai reușit să înveți?

Boby: Toate acestea le pun pe seama bunătății lui Dumnezeu. Uitându-mă în urmă, realizez cât de bun a fost cu mine, deși habar nu aveam de existența Lui, totuși El mi-a purtat de grijă în toți acei ani. Doar El a făcut ca la un moment dat, o familie din Siret, doi oameni cu frică de Dumnezeu, să vină la secretariatul centrului unde eram cazat, cu dorința sau cu intenția de a lua unul dintre orfanii de acolo acasă la ei, adică în plasament, dorind să ofere după posibilități, măcar unuia dintre noi un trai mai bun, un cămin adevărat și șansa la educație. De ce spun că văd bunătatea lui Dumnezeu în toate cele care s-au întâmplat? Pentru că din peste 300 de orfani din Centrul de plasament din Humor, eu am fost cel selectat să am parte de o familie adevărată. Pe ce criterii s-a făcut selecția nu știu, însă știu că nu s-a făcut la voia întâmplării.

Ghiță: Practic cei care te-au primit în casa lor s-au ocupat și de educația ta?

Boby: Dumnezeu a făcut ca eu să ajung în casa unor oameni care s-au purtat foarte frumos cu mine, și-au dat toată silința să mă ajute să uit calvarul prin care am trecut și au arătat un interes deosebit ca eu să recuperez anii în care nu am avut parte de educație. M-au înscris la o școală specială în Siret unde, deși aveam aproape 15 ani, abia atunci am început cu adevărat să învăț să scriu, să citesc, să socotesc. Mai mult decât atât, am primit din partea acelei familii multă căldură sufletească, grijă, înțelegere, lucruri cu care eram foarte puțin obișnuit.

Ghiță: Un timp binecuvântat în mijlocul acelei familii din Siret. Ce gânduri ai pentru ei?

Boby: Pentru familia Bighei din Siret am toată stima, admirația și respectul. Dumnezeu să îi binecuvânteze cu Viață Veșnică. Când voi fi eliberat din penitenciar, cu siguranță îi voi vizita.

Ghiță: Mi-ai spus mai devreme că dorești să amintești câteva cuvinte despre o persoană tare dragă ție.

Boby: Da Ghiță, nu vreau să dăm gata această scrisoare fără să amintesc de domnul Mișu Baciu Mihai, tâmplarul Centrului de plasament de la Umor. Când eram internat în urma bătăii primite de la colegul mai mare, întâmplare despre care am scris mai sus, acest domn auzind de incident, știind că eram doar o mână de om, aveam doar 11 ani și foarte puține kilograme, știind că sunt al nimănui, și-a făcut milă, a cumpărat niște fructe și ceva mâncare și m-a vizitat la spital. Nu știu cum să exprim sentimentul trăit atunci, dar am simțit pentru prima oară că nu sunt singur pe lume, că am și eu pe cineva care este interesat de mine; din acea zi ‘nea Mișu a devenit cel mai bun prieten al meu. Odată externat și întors la casa de copii, am alergat direct la tâmplărie unde știam că îl găsesc pe ‘nea Mișu pentru a-i mulțumi. Acest om care din păcate astăzi nu mai este printre noi, a fost „îngerul meu păzitor” dacă pot spune așa, pentru perioada care am petrecut-o acolo, protecție până în momentul în care familia Bighei m-a primit în casa lor. Am vrut să amintesc de el pentru sufletul mare pe care l-a avut. M-a învățat multe lucruri bune: să nu fumez, să nu fur, să caut să ajut atunci când pot. Am cunoscut-o și pe tanti Lenuța, soția dumnealui, care de multe ori îmi trimitea prăjituri. Dumnezeu să îi dea sănătate, pentru că din ceea ce știu încă trăiește, deși este în vârstă și bolnavă. Prin faptul că în viața mea au existat oameni ca nea Mișu, tanti Lenuța sau familia Bighei, pot spune astăzi cu toată încrederea că Dumnezeu mă iubește și doar El a rânduit ca acești oameni să aibă grijă de mine; altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat.

Ghiță: Ai locuit o vreme în Siret în sânul familiei Bighei. Când ai ales să te desparți de ei și de ce?

Boby: Am locuit la acei oameni minunați aproape 4 ani, până când am împlinit vârsta majoratului. Atunci am putut decide singur dacă să mai stau cu ei sau să plec, să încerc să mă descurc pe forțe proprii. Am ales varianta a doua. Ne-am despărțit nu fără lacrimi, iar eu m-am întors la Gura Humorului cu gând să găsesc în primul rând un loc de muncă. Prima persoană pe care am vizitat-o a fost ’nea Mișu, care era din păcate foarte bolnav la acea vreme. S-a bucurat mult să mă vadă și eu la fel. M-am înregistrat pentru o vreme la o casă de tip familiar unde aveam asigurat un pat. Îmi găsisem de muncă, dar doream să continui studiile, așadar m-am înscris la școală. Acolo la școală a fost locul și momentul în care am cunoscut o fată, era o tânără care provenea tot din același sistem, ne-am îndrăgostit unul de altul. Nu la mult timp după aceea ne-am căsătorit, iar apoi a venit pe lume și copilul nostru Sebastian.

Ghiță: Doi tineri fără de familie ați reușit să întemeiați o familie. Cum v-ați descurcat fără nici un sprijin al apropiaților?

Boby: Eram doi tineri proveniți dintr-un centru de plasament care își doreau din toată inima să ducă o viață normală, să formeze o familie adevărată pentru ca fiului nostru să nu îi lipsească nimic din ceea ce nu am avut noi. Munceam în construcții unde câștigam destul de mult pentru a putea plăti chiria unui apartament în Gura Humorului. Mai mult, ne-am cumpărat de la un second-hand frigider, mașină de spălat, dulap, oale; ne-am gospodărit cum am putut noi mai bine. Era greu, eu la muncă zi-lumină, soția acasă cu Sebi, dar eram fericiți pentru că eram împreună.

Ghiță: Și totuși… la un moment dat ceva nu a mai mers, ceva s-a întâmplat; fericirea voastră a fost spulberată de anumite decizii greșite pe care le-ați luat amândoi, astfel ai ajuns în pușcărie. Ce îmi poți spune despre cum s-a ajuns aici?

Boby:  În urma unor crize de gelozie din partea mea, neavând cu cine să mă consult, fiind lipsit de orice fel de sprijin al celor dragi, ei neexistând de fapt, într-un moment de furie cumplită, am lovit-o pe soția mea dorind astfel să mă răzbun pentru neascultarea ei. Această acțiune a mea, mi-a adus o condamnare de 5 ani de privare de libertate.

Ghiță: Cum ai primit vestea condamnării? Ce s-a întâmplat după ce ai fost trimis la penitenciar?

Boby: Odată ajuns în pușcărie, s-au abătut asupra mea cele mai negre gânduri posibile – sinuciderea era unul dintre acele gânduri. Cu regret spun că în primele zile de detenție am încercat să renunț la viață, considerând că nu mai are rost să trăiesc. Am fost oprit la timp de un gardian vigilent care a alertat medicul închisorii, dar și SMURD-ul. Am fost salvat în ultima clipă. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Îmi pare atât de rău pentru acel episod însă acum știu că diavolul era cel care îmi dorea sufletul. Îmi șoptea mereu că nu voi mai ieși din pușcărie, că nu îmi voi mai vedea copilul niciodată. Eram atât de disperat încât i-am căzut în plasă. Astăzi sunt atât de fericit că Dumnezeu nu m-a lăsat, că a intervenit la timp și că în curând voi fi eliberat din penitenciar fiind cu totul alt om, altă persoană.

Ghiță: Îmi amintesc faptul că acum câteva luni de zile m-ai abordat cu dorința de a cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu, cu intenția de a veni alături de noi la grupul de rugăciune de aici de pe secția 5 a penitenciarului. Ce te-a făcut să îți dorești asta?

Boby: Nu știu, poate seninătatea de pe chipurile voastre. Am sesizat la voi o atitudine diferită de a celorlalți deținuți. Faptul că nu v-am auzit niciodată înjurând sau nu v-am văzut cerându-vă, mi-a stârnit interesul pentru a vedea ce se discută la întâlnirile voastre, eu fiind sătul până peste cap de înjurături, bătăi, certuri… Apoi a mai fost un lucru care m-a mișcat profund – cântările de laudă la adresa lui Dumnezeu care răsunau în toată pușcăria, mai ales când veneau creștinii de afară cu acordeonul și nu în ultimul rând, dorința de schimbare de care viața mea avea atât de mare nevoie.

Ghiță: Una din ultimele întrebări la care doresc un răspuns este: De ce Dumnezeu?

Boby: Pentru că am crescut singur, fără mamă, fără tată, fără frați sau surori – din acest motiv de acum înainte nu mai vreau să trăiesc și fără Dumnezeu; mi-a ajuns cât timp am fost al nimănui. Am găsit la Dumnezeu ceea ce nu am avut niciodată, sentimentul că aparțin cuiva cu adevărat.

Ghiță: Vei fi eliberat în curând. Cum vezi viața ta în afara acestor ziduri? Ce vei face?

Boby: Drept să îți spun nu știu încotro voi apuca; nu mă așteaptă nimeni, cum de altfel nu am nici un adăpost, însă am un Dumnezeu pe care L-am cunoscut aici, care îmi spune zilnic să nu mă îngrijorez de nimic căci el îmi va purta de grijă.

Ghiță: Vom încheia aici discuția noastră. Ai un mesaj de încheiere pentru cei ce vor citi aceste rânduri?

Boby: Vreau să transmit tinerilor, celor care sunt binecuvântați cu o familie, cu părinți care le oferă dragoste, atenție, afecțiune, să își iubească și să își respecte părinții, să înțeleagă că fără ei le-ar fi foarte greu în viață. Am un mesaj pentru cei căsătoriți care obișnuiesc să se certe în familie – de la o simplă ceartă la o faptă penală și apoi la pușcărie nu este decât un singur pas. Puteți pierde totul în doar câteva clipe. La sfârșit vreau să le spun celor care au crescut greu, prin casele de copii sau pe străzi, fără familii, fără vreun sprijin sau ajutor – căutați ceea ce v-a lipsit o viață întreagă la Dumnezeu, nu veți rămâne dezamăgiți.

Ghiță: Boby, Dumnezeu să te binecuvânteze cu Viața Veșnică. Mă rog ca El să facă în așa fel încât când vei fi eliberat să poți să te alături unor creștini, unei biserici, sau, mai degrabă Dumnezeu să deschidă inima unor astfel de oameni să fie gata să primească în mijlocul lor persoane care vin din pușcărie.

Am fost motivat să scriu despre acești oameni nu din dorința de a încerca să iau apărarea unor deținuți condamnați pentru fapte penale ci pentru a vă face cunoscut o situație reală și gravă, cea a oamenilor nimănui, situația acelora pe care nu îi așteaptă nimeni dincolo de aceste ziduri. Dumnezeu să ne facă pe toți mai atenți la toți cei care ne înconjoară, și mai dornici de a ajuta și sprijini!

Fiți binecuvântați!