GHIȚĂ IGNAT: Să fac bine!

„Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut unul din aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Matei 25:40

Era într-o vineri seară, luna Decembrie, să fi fost vreo 9; 9 şi ceva, când conduceam grăbit către locuinţa unui frate la care obişnuiam să ne adunăm săptămânal pentru un timp de părtăşie. Eram poate vreo 7-8 fraţi la fiecare întâlnire; cântam cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu, citeam din Biblie, ne rugam, căutam să avem un timp plăcut lui Dumnezeu şi benefic pentru noi înşine.

Acest frate locuia la ieşire din Suceava către Ipoteşti, pentru cei care cunosc zona, undeva pe lângă casa de vacanţă a lui Nicolae Ceauşescu. După ce am trecut de mănăstirea Sfântu Ioan, undeva pe partea dreaptă este un loc special unde oamenii din satele şi comunele limitrofe Sucevei aşteaptă un mijloc de transport pentru a-i duce de la târg spre satele lor, am observat acolo oameni care aşteptau probabil „o ocazie”, o maşină care să oprească să îi ia. Mă grăbeam grozav, fraţii mă aşteptau de ceva timp, eram într-o oarecare criză, doream să ajung cât mai repede pentru a nu pierde din timpul de rugăciune, mă încerca un oarecare sentiment de vină pentru că nu eram deja acolo.

Am trecut pe lângă acei oameni. Am întors capul şi i-am privit. Văzându-le chipurile zgribulite de frig, am întors privirea direct către bordul maşinii dorind să văd câte grade sunt afară; erau 18 cu minus. M-am gândit: „vineri seară… nouă şi ceva… -18 grade… Oamenii ăştia trebuie duşi până acasă”. Am apăsat pedala de frână vreo 50 de metri mai jos de ei, am oprit pentru un moment gândindu-mă la acei oameni, însă eram în întârziere la acel timp de rugăciune, nu voiam să întristez nici pe Dumnezeu nici pe fraţii care mă aşteptau, iar în acelaşi timp aş fi vrut să-i duc şi pe acei oameni. Am zis în mintea mea astfel: „Oamenii aceştia musai că sunt din Ipoteşti sau Bosanci, ori una ori alta, în 20 de minute sunt acasă la fratele care mă așteaptă.”

Am pus maşina în retur şi am dat cu spatele până în dreptul lor. Am dat geamul jos şi i-am salutat „Doamne-ajută”. Ei mi-au răspuns la fel. „Unde mergeţi?” i-am întrebat eu, fiind 99% sigur că în cel mai rău caz sunt din Bosanci, care este la 8 km distanţă de acel loc. „La Dolhasca” mi-a răspuns o mătuşă îmbrăcată bine. „La Dolhasca?” am mai întrebat eu o dată mirat. „Da” mi-au răspuns toţi odată. „Aha” am zis eu. „Şi câţi km sunt până acolo?” „Păi… să tot fie vreo 40” îmi răspunse mătuşa. „Mi-a picat faţa.” Ştiam că Dolhasca e mai departe, dar nici la 40 de km. Când aveam să merg şi să mă întorc? Şi bineînţeles cum aveam să ajung şi la rugăciune în acea seară?

Am zis în mintea mea: „Am vrut să ajut, dar nu se încadrează în planul meu. Eu vreau să fiu prezent la rugăciune, să mă rog Domnului, să Îi cânt. Până mă întorc eu, fraţii vor fi plecaţi de mult.”

M-am uitat la ei, i-am salutat şi cu părere de rău am închis geamul, am ridicat piciorul de pe frână şi maşina a început să se mişte. Nu cred să fi mers vreo 5 metri, când în inima mea au intrat precum un fulger următoarele gânduri: „Ce rost crezi că va mai avea rugăciunea ta în această seară Ghiţă? Ce vrei să-i spui lui Dumnezeu când te vei ruga? Să te ierte? Să te ajute? Să-ţi dea biruinţă în viaţa de creştin? Care viaţă de creştin? Cu aceşti 4 oameni care stau la -18 grade în drum cum rămâne? De fapt ce numeşti tu viaţă de creştin? Mersul la Biserică? O seară de rugăciune?” Am apăsat puternic pedala de frână. Toate aceste întrebări îmi erau adresate parcă în mod repetitiv.

Am tras frâna de mână, am sărit din maşină şi i-am invitat pe acei oameni să urce. Am ştiut că Dumnezeu asta vrea de la mine. Le-am pus bagajele în portbagaj. Am ajutat-o pe bătrânică să urce în faţă în partea dreaptă. Ceilalți trei, doi bărbați și o copilă, s-au urcat în spate şi am pornit către Dolhasca. Cum am pornit de pe loc, bătrâna m-a luat la rost: „Ce ţi-a luat aşa mult să te hotărăşti să ne iei şi pe noi?” Am zâmbit, dar nu am avut un răspuns. În schimb am întrebat-o de unde vine şi cu ce treabă pe la oraş? Mi-a răspuns că a fost cu nepoata ei la spital pentru analize şi că toată ziua au avut de aşteptat.

Conducând mașina către Dolhasca, mă întrebam cum aş putea să le spun acestor oameni că motivul pentru care m-am întors după ei a fost că Dumnezeu mi-a spus să o fac prin acel gând puternic din inima mea. Cum să le spun fără să creadă că sunt nebun? Doream mult să le mărturisesc acestora că bunătatea lui Dumnezeu m-a făcut să mă întorc şi că ar trebui să-I mulţumească Lui pentru aceasta, însă nu-mi găseam cuvintele.

Apropiindu-ne de Dolhasca, bătrâna m-a întrebat dacă sunt din localitate sau din vreun sat de pe lângă. I-am răspuns că nu sunt din Dolhasca şi nici din zonă, ci din Suceava. M-a întrebat atunci dacă nu sunt din partea locului la cine merg, la bunici, la rude? I-am răspuns că nu am rude acolo, ci că merg să îi duc pe ei apoi mă voi întoarce.

„Cum, şi tot acuma te întorci la Suceava?” „Da” i-am răspuns eu şi am continuat „Dumnezeu mi-a spus să vă aduc până aici, apoi să mă întorc şi eu acasă.” „Dumnezeu???…” a întrebat mirată bătrâna. I-am răspuns „da”, iar pentru mai mult de 10 minute cât am mai făcut până în centru la Dolhasca unde au şi coborât din maşină, nimeni nu a mai spus nimic.

Când am oprit maşina bătrânica a scos o bancnotă de 5 lei pentru ea, una pentru nepoată, iar ceilalţi doi au făcut la fel. Doreau să mă plătească. Probabil că 5 lei costa un drum Suceava-Dolhasca. Le-am zis deschis şi pe un ton ridicat: „Măi oameni buni, nu face nimic, v-am zis serios că Dumnezeu m-a trimis şi vă spun că în Numele Lui v-am adus până aici, fiţi binecuvântaţi!”

Unul din cei doi bărbaţi a ajutat-o pe bătrână să coboare. Înainte să închidă uşa mi-a zis: „Dacă aşa stă treaba, atunci mulţumim lui Dumnezeu că ne-aţi adus până acasă”. I-am salutat, iar după ce a închis uşa am întors maşina şi am plecat în trombă către Ipoteşti, unde speram să-i mai găsesc pe fraţi.

Uitându-mă în oglindă înainte să fac prima curbă, atât bătrâna cât şi nepoata ei şi ceilalţi doi bărbaţi rămăseseră acolo unde au coborât şi priveau cum mă îndepărtez. Posibil că ceea ce au auzit de la mine îi lăsase într-o stare confuză, puţin probabil să mă fi crezut. Ceea ce este cu adevărat important este lecţia pe care am primit-o de la Domnul Iisus Hristos în acea seară.

Goneam înapoi către casă sperând să-i mai găsesc pe fraţi la locul de rugăciune. Inima îmi era plină de bucurie, reuşisem să înţeleg un lucru în acea seară – acela că aşa-zisa credinţă fără faptă este doar o iluzie şi că cuvântul creştin nu mai valorează nimic atunci când ne gândim numai la noi sau mai mult la noi decât la semenii noştri. Apostolul Iacov ne întreabă astfel: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, daca n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să îl mântuiască?” Iacov 2:14

Chiar dacă aş fi petrecut în acea seară ore întregi în rugăciune nu cred că rugăciunea mea s-ar fi înălţat mai sus de tavan, nu cred că ar fi fost ascultată dacă lăsam pe acei oameni acolo.

Rugăciunea este ceva care trebuie făcut constant, este dialogul nostru cu Creatorul, este parte importantă a vieţii noastre de creştin. Însă ce cred eu că a vrut Dumnezeu să-mi arate în acea seară este că dacă doar venim pe genunchi să cerem, uitând să şi oferim atunci când aproapele nostru este în nevoie, trăim un creştinism doar de suprafaţă.

Personal îmi doresc să trăiesc urmând exemplul Mântuitorului. Nu este uşor, dar acum mulţumesc lui Dumnezeu pentru că atunci când eu sunt prea egoist pentru a mă sacrifica să ajut, El intervine aşa cum a făcut-o în acea seară de Decembrie. Motivul pentru că m-am întors pentru a da o mână de ajutor acelor oameni este sută la sută motivul lui Dumnezeu.

Un frate zicea că sunt lucruri urgente şi lucruri importante de făcut, iar de multe ori ne grăbim să rezolvăm pe cele urgente, în loc să ne concentrăm asupra celor importante. Îndemnul meu pentru dumneavoastră este să rugăm pe Dumnezeu să ne dea înţelepciune să facem bine diferenţa între urgent şi important ca să putem să ne prioritizăm ceea ce facem în viaţă în primul rând pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu.

Închei aici această scrisoare. Vă doresc multă sănătate şi binecuvântare, multe mulţumiri celor care vă rugaţi pentru noi. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

P.S. I-am găsit pe fraţi încă la locul în care trebuia să ne întâlnim. Le-am povestit ce s-a întâmplat şi că Dumnezeu m-a trimis să duc acei oameni acasă. S-au bucurat, am cântat cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu, ne-am rugat şi am avut o părtăşie grozavă până mult după miezul nopţii. Slavit să fie Dumnezeu!