{:ro}EU VREAU SĂ PLÂNG!{:}{:en}I WANT TO CRY!{:}{:es}Quiero llorar!{:}

Un lucru rușinos de făcut, mai ales într-o pușcărie, este acela să plângi. Nicăieri nu mi-a fost dat să văd atâția oameni maturi plângând sau cu ochii plini de lacrimi, ca aici în penitenciar. Nu doar cei slabi, lipsiți de apărare plâng în pușcărie. Am văzut ”șmecheri”, bărbați masivi care altădată terorizau localități întregi sau oameni care au avut funcții înalte, oameni care toată viața au fost duri, că au anumite momente când se prăbușesc în lacrimi.

De ce am posibilitatea să văd oameni în toată firea plângând? Afară, în libertate, nu i-a văzut nimeni niciodată vărsând măcar o lacrimă. Aici însă, lucrurile stau altfel. Pentru că suntem într-un penitenciar. Aici, intimitatea oamenilor dispare. Este cunoscut faptul că penitenciarele din România sunt suprapopulate, astfel fiind unul lângă altul în fiecare zi, n-ai cum să nu zărești acești oameni și să observi anumite trăiri emoționale pe care le experimentează.

Motivele pentru care oamenii plâng sunt multe. Însă, pentru cei din pușcării, adesea ele au legătură cu privarea de libertate, faptul că nu sunt alături de cei dragi; lângă copii, soții, frați, surori. Lucrul acesta îi determină pe mulți să plângă de-a binelea.   

Spre exemplu, acum vreo câteva zile, pe holul penitenciarului, la unul din telefoanele de la care vorbim cu familiile, era un tânăr pe care îl respect și la ca țin foarte mult, el fiind parte și din grupul de studiu biblic și rugăciune pe care îl avem aici. Acest tânăr deținut plângea de se scutura cămașa pe el, pe motiv că l-a părăsit prietena. Probabil la celălalt capăt al firului era mama fetei, el explicându-i cât de mult o iubește și ce băiat bun este el și potrivit pentru acea fată.

Mergând la timpul de rugăciune și trecând pe lângă el, l-am auzit. La început, am zâmbit puțin dar imediat am luat lucrurile în serios și l-am tras deoparte ca să vorbesc puțin cu el. Cert este faptul că după ce plânsese, se simțea mai bine și era gata să înfrunte realitatea așa cum era. Este bine să plângi în momentele de încărcătură sentimentală. Acest lucru este natural și te ajută să treci peste anumite momente grele.

Însă, eu nu despre acest tip de plâns vreau să vă scriu. Vreau să scriu câteva rânduri despre un altfel de plâns și despre o întâmplare ce mi-a fost dat s-o trăiesc aici în spatele gratiilor.  Nu mi-am putut imagina că așa ceva este posibil. Unul dintre durii pușcăriei a izbucnit în plâns ca un copil mic.

Era într-o zi de vineri. Veniseră o echipă de frați misionari să ne slujească aici la penitenciar. Clubul secției a 5-a era neîncăpător. Veniseră deținuți de pe toate secțiile iar de pe secția a 5-a veniseră mai mulți ca niciodată. Frații creștini misionari au început să cânte câteva cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu. Unii dintre deținuții care au cărți de cântări, cântau împreună cu ei. Ca de obicei, în spatele clubului se așezau ”șmecherii”, persoanele considerate dure aici în penitenciar. Pe de-o parte, voiau să asculte cântările și predica, însă pe de-altă parte, și-ar fi dorit, dacă era cu putință, să fie invizibili (ceilalți deținuți să nu știe că ei sunt acolo și că participă la slujbă). Așadar, ca întotdeauna, ”durii” ocupau locurile din spate. Eu eram poziționat lângă ușa încăperii. Ocupându-mă de acest club, fiind parte din munca mea în penitenciar, trebuia să fiu lângă ușa încăperii, fiind gata permanent să deschid sau să fiu de ajutor celor care ne slujeau.

După ce L-am slăvit pe Domnul prin cântare, un frate s-a rugat apoi altcineva a început să ne predice din Sfânta Scriptură. Era o liniște deplină în sala clubului. La un moment dat, acest frate care ne predica a început să împărtășească cu noi momentele în care el s-a întâlnit personal cu Domnul Iisus Hristos, tot într-un penitenciar. Toată încăperea a fost cuprinsă de o liniște ca de mormânt. În acea liniște profundă, acest frate slujitor al Domnului predica cu putere; eu personal cred cu tărie că Duhul lui Dumnezeu umpluse acea încăpere. Dumnezeu era prezent acolo și lucra cu puterea Sa și lucrul acesta se simțea din cuvintele acelui frate și din liniștea aceea nemaiîntâlnită într-o pușcărie.

În acea stare atât de profundă, am auzit un deținut suflând nasul. Știam că nu poate fi răcit în miezul verii, ci mă gândeam că un coleg de-al meu deținut era cercetat de Cuvântul lui Dumnezeu. Despre acest fel de plâns vă scriu, dragilor, despre plânsul păcătosului care aude vestindu-se Cuvântul lui Dumnezeu. Am încercat să văd cine plânge fără a face acest lucru foarte vizibil. La început nu am reușit pentru că era aglomerație mare în sală iar acel bărbat ținea capul jos, aproape între picioare, cu fața cuprinsă între palme. Mare mi-a fost mirarea, și repet: mare mi-a fost mirarea când l-am zărit pe cel care plângea.

Era unul dintre durii de aici. Un om care la o discuție legată de existența lui Dumnezeu pe care o purtasem cu el cu câteva luni în urmă, a exclamat sus și tare că nu crede în existența Celui care a făcut cerul și pământul. Acum era prăbușit într-un plâns asemănător cu cel al lui Petru. Plângea cu amar, aș putea spune. Oricât de mult a încercat să ascundă acest lucru, nu a reușit. Atât deținuții cât și frații misionari au văzut lacrimile lui. Pentru unii deținuți faptul că plângea era o dovadă de slăbiciune. Pentru mine însă, cât și pentru ceilalți care se întâlniseră cu Hristos pe drumul vieții, era un motiv de bucurie întrucât, cu siguranță, pentru prima dată în viața lui fusese cercetat și atins de Cuvântul lui Dumnezeu.  

Pentru cei care nu au experimentat acest lucru și care se întreabă ce s-o fi întâmplat cu acești oameni, pot spune doar atât: atunci când auzi Cuvântul lui Dumnezeu, când realizezi cât de puternic, măreț, bun, milostiv, plin de îndurare este Dumnezeu iar tu realizezi în ce mizerie îți trăiești propria viață, cât ești de egoist, de răutăcios, plin de venin, gata să calci pe cadavre pentru a-ți împlini voia, insensibil la durerea semenilor și neascultător al voii lui Dumnezeu, de astfel de trăiri o să ai parte. Când în mintea ta aceste două imagini prin contur și sunt parcă proiectate pe un perete mare și alb pentru a le putea vedea și înțelege, deși mintea ta îți spune să nu o faci, atunci inima ta izbucnește în lacrimi și toată ființa ta se cutremură la vederea acelei realități de care nu știai că măcar există.

În puține cuvinte, asta s-a întâmplat în inima acelui coleg deținut care plângea. Nu vărsa lacrimi pentru i-ar fi fost dor de casă, sau pentru că i-ar fi fost frică de pușcărie (pentru că era a nu știu câta oară venit aici) ci pentru că din ceea ce s-a predicat, a înțeles cât este de păcătos și murdar și câtă nevoie are de iertare, de a fi curățat de Unicul care poate, Domnul Iisus Hristos.  

Au trecut câteva zile după acea experiență, și acest deținut a început să vină împreună cu noi la timpul zilnic de rugăciune. A cerut o Biblie și mai târziu i-am făcut rost și de o carte de cântări. Într-una din seri, când eram adunați la părtășie, acest deținut ce era cunoscut pentru duritatea lui, mi-a spus:

–       Pot să te întreb ceva?

–       Sigur, i-am răspuns. Mi-a făcut semn să vin deoparte să putem vorbi singuri, între patru ochi.

–       Trebuie să te întreb ceva.

–       Spune omule, de asta sunt aici.

–       Ce-au făcut atunci pocăiții ăia de am plâns atât de tare?

Inițial, am zâmbit. Însă, am văzut imediat că era stânjenit de zâmbetul meu și am încetat să mai zâmbesc. I-am spus despre ce este vorba și că Dumnezeu este cel care l-a făcut să verse lacrimi, nicidecum pocăiții.

Oamenii ne pot face să plângem de bucurie sau de tristețe. Însă, acel plâns al pocăinței vine numai când se implică Duhul lui Dumnezeu. Împăratul David și-a plâns păcatul. Apostolul Petru, spune Cuvântul lui Dumnezeu, a plâns cu amar după ce a realizat că a greșit față de Domnul Iisus Hristos. Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos a plâns pentru poporul Israel. Așadar, în orice împrejurare te-ai găsi, să nu-ți fie teamă să verși lacrimi, dacă sunt lacrimi de pocăință.     

Închei aici, cu nădejdea că bunul Dumnezeu va binecuvânta aceste rânduri și vor ajunge acolo unde este nevoie.

Fiți binecuvântați!

Botoșani / 24 Decembrie 2016