CRIMINALI ÎMBLÂNZIȚI!

Nu știu cât de mulți oameni își doresc astăzi să se mai implice în a ajuta pe semenii lor căzuți să își găsească din nou echilibrul și astfel să o poată lua de la capăt, trăind o viața normală. Am scris că nu știu; dar, de fapt, nu cred că ar fi foarte mulți oameni în România anului 2017 care să fie gata să renunțe la ceva ce este a lor pentru un pușcăriaș, pentru un om care a greșit. Și totuși se găsesc oameni a căror inimă și viziune depășesc tiparele normale și astfel se implică pe diferite căi în ajutorarea celor pe care marea majoritate a societății îi ignoră.

Cu ceva timp în urmă, am avut prilejul să ascult o întâmplare reală petrecută în Statele Unite ale Americii. M-am întristat dar am și zâmbit și m-am bucurat în același timp. Despre ce este vorba?

Un renumit doctor psihiatru de origine română, care lucrează într-una dintre cele mai mari și mai dure pușcării din America, a povestit cum, aflându-se la locul de muncă, era oarecum copleșit de diversitatea și complexitatea cazurilor de violență cu care se confrunta la locul de muncă. În acea închisoare domina o bandă de bikery, foști motocicliști. Săvârșind diferite fapte grave, majoritatea au fost condamnați la închisoare pe viață (acestora li se spune „viețași”, adică condamnați pe viață). Condamnații pe viață nu mai au nimic de pierdut, fiind cei mai periculoși deținuți, indiferent de țara de unde provin. Știind că nu vor mai fi vreodată liberi, încearcă să-și facă viața după gratii cât mai plăcută pentru ei, dorind să-și impună propria voință, de cele mai multe ori, prin violență. Condamnații pe viață din această pușcărie americană nu făceau excepție, ei făcând viața gardienilor și a altor deținuți un adevărat calvar.

În acele momente dificile, când conducerea penitenciarului se gândea la măsuri extreme pentru a rezolva problema violenței, din senin cineva s-a gândit să se implice pentru a schimba situația de acolo. În biroul doctorului, s-au prezentat două bătrânele simpatice care, fără a lungi vorba, și-au exprimat disponibilitatea de a desfășura un program cu deținuții cei mai periculoși, pentru a-i ajuta să renunțe la apucăturile violente. Curios, d-l doctor le-a întrebat în ce constă acel program iar răspunsul a fost acesta: „Dorim să deschidem în incinta pușcăriei un club de croșetat, unde să-i învățăm pe deținuții cei mai periculoși să croșeteze diferite obiecte de îmbrăcăminte, precum ciorapi, căciuli, mănuși…”

Atât doctorul psihiatru cât și directorul penitenciarului au rămas șocați de cele auzite. Cum să ceri unor oameni atât de duri și violenți, precum acești „viețași”, să învețe să croșeteze? Probabil că cel mai sigur lucru pe care l-ar face, ar fi să se atace între ei cu andrelele, a replicat directorul închisorii. Bătrânelele i-au asigurat că andrelele sunt dintr-un lemn moale care s-ar frânge la contactul cu pielea.

Conducerea închisorii a acceptat, responsabilitatea pentru întreg programul fiind pe umerii doctorului psihiatru, care a avut și misiunea de a-i convinge pe „viețași” să accepte să intre în acest program. Bineînțeles că nu putea să-i convingă, decât să vorbească cu liderul lor. Acesta a zâmbit când a auzit despre ce este vorba, și l-a întrebat pe doctor din ce sunt făcute andrelele. Directorul avusese dreptate când a afirmat că tot ceea ce este în mintea acelor oameni se rezumă la violență. 

În prima zi a programului, cele două bătrânele s-au prezentat la poarta pușcăriei cu tot echipamentul necesar pentru a începe lucrul cu condamnații. În primele minute, deținuții erau distrați și luau oarecum în râs tot ceea ce se întâmpla acolo, până când au aflat unde anume mergeau toate acele lucruri pe care ei le croșetau. În apropierea penitenciarului, era spitalul oncologic pentru copii, unde erau internați copii cu diferite tipuri de cancer. Fiecare căciulă, pereche de ciorapi sau de mănuși croșetate de deținuții condamnați la închisoare pe viață urmau să ajungă la câte un copil bolnav de cancer.

Auzind despre lucrul acesta, „viețași” au fost motivați să se pună serios pe treabă. Au învățat să croșeteze și au trimis primele roade ale muncii lor la acei copii. Mare le-a fost mirarea și bucuria când fiecare copil care a primit ceva, a scris o scrisoare de mulțumire deținutului care i-a dăruit, fie o căciulă sau o pereche de ciorapi sau mănuși. Între un grup de răufăcători, condamnați pe viață, și niște îngerași de copii s-a legat o strânsă prietenie.

La un moment dat, copiii au scris directorului pușcăriei prin care îl rugau, dacă este posibil lucrul acesta, să le permită deținuților să vină la spital să-i viziteze. Inițial, directorul a refuzat categoric. Era vorba să lase în libertate unii dintre cei mai periculoși oameni din pușcăria pe care o conducea. Însă, văzând schimbarea ce se petrecea în viețile lor și, de asemenea, primind promisiunea „viețașilor” că nu vor face nimic rău, la insistențele copiilor a acceptat să le permită vizitarea acelor copii la spital, însă însoțiți de câțiva gardieni ai închisorii. Pușcăria a pus la dispoziție un autobuz iar deținuții condamnați pe viață au ieșit în libertate, unii dintre ei după foarte mulți ani, pentru a-i întâlni pe acei îngeri de copii cu care legaseră o strânsă și frumoasă prietenie.

Văzând bucuria, onestitatea, sinceritatea de pe chipul acelor copilași, acești deținuți au fost mișcați puternic înăuntru lor. Din acea zi, pușcăria respectivă a devenit una dintre cele mai liniștite din întreaga țară. Deținuții care odată erau printre cei mai violenți, au devenit oameni blânzi. De ce? Răspunsul este pentru că unor persoane le-a păsat de ei și au dorit să se implice. Acele două bătrânele creștine au făcut diferența, prin faptul că și-au dedicat din timpul lor pentru o cauză considerată de unii ca fiind pierdută, și anume „reabilitarea celor care greșesc”.

Mai mult decât reabilitarea acelor deținuți și liniștea ce s-a coborât peste acea închisoare, acele două bătrânele au adus bucurie unor copii bolnavi, bucurie ce nu se poate măsura nici în bani, nici în ani. Oameni sănătoși, însă condamnați și izolați de societate, au ajutat acei copii care, deși erau nevinovați, erau condamnați la moarte datorită bolilor de care sufereau. Am înțeles că după această întâmplare mai multe închisori din Statele Unite ale Americii au preluat ideea, înființând astfel de cluburi de croșetat.

Par lucruri fără mare însemnătate, însă ele pot face o mare diferență. Cred cu tărie și am mai spus acest lucru, că schimbarea în bine a țării noastre trebuie să înceapă în pușcărie. Nu prin a aduce mai mulți oameni după gratii, ci a arăta acelora care sunt deja acolo că există o șansă pentru ca ei să poată alege o altă viață. Îmi doresc ca Dumnezeu să miște inimile cât mai multor oameni pentru a-i face SĂ LE PESE.

Dumnezeu să vă binecuvânteze oameni buni!