Am citit recent în presa locală un articol care prezenta o situație cu care ne-am obișnuit deja în România. O parte din cadrele medicale de la Spitalul Județean Suceava și-au dat demisia. Articolul se intitulează „Dezertorii”. Scriu aceste rânduri pentru că nu sunt de acord cu titlul acelui articol, nici cu zecile de mesaje răutăcioase adresate acelor cadre medicale care au renunțat să mai lupte.
Mai înainte de toate, cei numiți „dezertori” sunt oameni ca și restul. Da, au ales ca prin meseria lor să îngrijească de sănătatea semenilor. Doar că în condițiile actuale ale sistemului sanitar românesc aceștia au cedat și au spus pur și simplu: „STOP! Vreau să trăiesc!” Cine i-ar putea contrazice? Cine s-ar încumeta să le îngrădească dreptul la viață, știind realitatea crudă ce se petrece în spital?
Desigur că „eroii” din spatele tastaturii au sărit la gâtul acestor oameni mai „slabi de înger”, încercând să-i linșeze prin mesajele lor „neînfricate”, „pline de curaj”, „patriotism” și „inimă tare”.
Doar că realitatea nu se întâmplă pe Facebook, ea se întâmplă acolo, după cordoanele de poliție și armată, acolo, după gardurile spitalului. Acolo începe realitatea, acolo unde sunt gemetele și urlete celor care suferă.
Acolo, unde sănătos fiind, te poți infecta fără niciun fel de problemă, acolo unde cadre medicale s-au infectat și au murit, de unde unele cadre au dus virusul acasă iar câteva zile mai târziu le-au murit cei dragi. Acolo se joacă „meciul” sau se duce „lupta”, nu la tastatură cu pasca și salata beouf alături.
Sunt eu de acord cu atitudinea acestor cadre medicale care au hotărât să se retragă din linia întâi? Sub nicio formă!
Niciodată nu voi încuraja astfel de decizii, sigur că as vrea ca toți cei de acolo să fie plini de curaj, de putere, de tărie însă trebuie să recunosc că din păcate nu este așa. Nu toți oamenii sunt la fel, nu toți sunt la fel de puternici, atunci ce voi face, voi da cu biciul în cei slabi? Nicidecum, mai mult voi încuraja și pe alții să nu o facă, pentru că și cei slabi și cei puternici sunt oameni de aceea nu îi voi acuza în vreun fel pe nici unii.
Desigur că pot fi aduse sute de motive pentru care acești oameni ar fi trebuit să rămână la muncă în spital. Avem nevoie de ei acolo, oricare dintre noi poate fi următorul pacient, însă asta nu ne dă dreptul sub nicio formă să îi jignim. Atâta vreme cât stăm acasă și nu suntem dispuși să ne riscăm spinarea înrolându-ne ca voluntari în rândul celor care luptă în prima linie, sub nicio formă nu am dreptul să-i judecăm.
Faptul că unii au ales să plece nu trebuie să facă decât să ne motiveze să avem un respect mai mare pentru aceia dintre ei care au rămas pe front și care își riscă zilnic sănătatea și viața, stând pe baricade pentru noi.
Pentru cei care au plecat, vă mulțumesc pentru ce ați făcut până acum. Pentru cei care ați rămas, aveți tot respectul și aprecierea mea și a familiei mele.
Mai mult, ne rugăm ca Dumnezeu să vă ocrotească, să se îndure și să vă dea inima aceea tare de care aveți nevoie pentru a rezista acolo, în prima linie. Oamenii vă înțeleg, vă iubesc și vă apreciază munca și eforturile, mai mult decât probabil vă gândiți!
The good fight 