El a purtat suferințele fiecăruia…

Se apropia Sabatul. Lumea devenea nerăbdătoare. Scriptura ne spune că în ipocrizia lor incredibilă, marii preoți și lideri religioși ai Ierusalimului erau, ca de obicei, preocupați de tradiție și imagine, mai mult decât de crimele și ticăloșia lor. Deja vu? Și au apelat la autoritatea militară din vremea aceea, reprezentată de Pilat. L-au rugat să facă ceea ce se numește astăzi „mercy killing”. L-au rugat să spargă oasele celor atârnați pe cruce, să le grăbească sfârșitul și să termine cu tot „incidentul” acesta legat de Iisus Nazarineanul și răstignirea lui. Cum Iisus fusese răstignit cu încă alți doi pușcăriași alături de el, aceștia au fost uciși mai întâi. Când i-a venit și lui rândul, se spune că soldații romani și-au dat seama că murise deja. Așa că nu i-au mai zdrobit oasele dar au făcut ceva interesant. Romanii nu făceau niciodată treaba de mântuială. Așa că soldatul roman a vrut să verifice. Un mort nu era mort decât dacă spunea soldatul roman că e mort. Astfel că i-a înfipt sulița în coșul pieptului. Oribilă imagine, nu-i așa?

Ce s-a întâmplat mai apoi este însă ceea ce mi-a atras atenția în contextul zilelor de astăzi. Textul Scripturii spune că a țâșnit sânge și apă. O formulă arhaică pentru hemoragie și edem pulmonar. Există probabil diferite explicații pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Brutalitatea cu care a fost bătut, atârnarea într-o poziție extrem de chinuitoare pe cruce, și poate și alte motive. Ceea ce însă mi s-a părut interesant este tocmai această asemănare a uneia din suferințele lui Hristos cu suferințele celor ce în aceste zile se sufocă sub presiunea edemului pulmonar în contextul acestei epidemii virale. Și mi-am amintit de cuvintele profetului Isaia, care spune „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui”. De fapt în evreiește textul folosește cuvintele חֳלִי (choliy) și מַכְאֹב (mak’ob) care se traduc de fapt prin „boli” și „dureri”. Mi se pare semnificativ și vrednic de a nu fi uitat faptul că, atunci când murea pe cruce sufocat de acumularea aceea chinuitoare de lichid în plămâni, Iisus Mesiah, purta nu numai suferința trupului său. Ci și suferințele tuturor celor care în zilele acestea zac pe un pat de spital.

Știu că sună mistic și poate excesiv de dramatic. Și e ok. Viața și moartea sunt uneori și dramatice. Și vrei, nu vrei, ajungi să te întrebi ce rost au. Nu oricine își poate permite luxul indiferenței existențiale. De asemenea nu știu dacă oamenii au neapărat nevoie de lumină sau alte ritualuri sau tradiții religioase în zilele acestea. Știu însă că atunci cînd suferi, când ești la capătul puterilor, este extrem de valoros să afli că nu ești singur. Că mai este cineva împreună cu tine. Că stă alături de tine. Că suferă împreună cu tine. Că suferă în locul tău. Dacă și măcar doar pentru o liniștire psihologică și totuși e valoros un astfel de lucru.

Așa că în zilele acestea habar nu am dacă Hristos este la Ierusalim, sau la Roma, sau la București sau la Iași. Știu însă că (și aici va trebui să îmi permiteți să vorbesc prin credință) Hristos poate fi întâlnit astăzi lângă fiecare amărât care își mai trage răsuflarea pe planeta asta. Asta nu înseamnă că El va vindeca pe toată lumea. Să avem decența de a nu presupune că știm ce vrea să facă cu fiecare om. Un lucru însă este sigur. Că într-un mod ciudat și tainic, pe cruce, a purtat suferințele fiecăruia. Iar pentru cel ce suferă acest lucru este totul.

de Virgil Titarenco (sursa: ebiblia.ro)