Povestea unui BLOG

Era început de toamnă, prin 2016. A sunat apelul, gardianul a trântit ușa grea de fier în urma mea apoi a învârtit cheia. Pentru următoarele 12 ore acea ușă rămânea închisă. M-am pus în pat, am închis ochii, am început să mă rog. Când am terminat mi-au venit în minte câteva versuri, le-am așezat pe hârtie, 40 de minute mai târziu era o poezie. „Hmmm… dacă aș avea un blog… în pușcărie aș avea atât de multe de spus, aș putea mereu să fac public ce gândesc, ce trăiesc, minunile lui Dumnezeu din viața mea, versurile pe care le-am tot scris în jurnal… acest lucru e posibil doar dacă aș avea un blog”. Așa s-a născut ideea.

Cum aș fi putut scrie din pușcărie, unde accesul la internet era imposibil și cine ar fi fost curios de scrisorile unui deținut…? Mai scrisesem în de câteva ori pentru blogul fratelui Mike family2fam.com. Mi s-a transmis că ceea ce am scris, într-un mod surprinzător, a fost citit de foarte multă lume, poate și asta a fost un motiv pentru a vrea să am propriul meu blog.

A doua zi cum s-au deschis ușile am plecat direct la telefonul de pe secție, am format numărul fratelui Andrei V.

– Cât de complicat și ce costuri ar presupune un blog frate Andrei ?

– Nu este costisitor, mă ocup eu de toate, cred că este o idee bună.

Așa cum mi-a promis, Andrei s-a ocupat de toate aspectele, iar nu după multă vreme a apărut un nou blog printre multele bloguri din Romania, georgeignat.com. Exista însă o particularitate, eram singurul bloger ce era deținut în penitenciarul Botoșani. Știam sigur acest lucru.

Am început să scriu de două ori pe săptămână, gânduri, emoții, trăiri… așezam tot ceea ce îmi venea în minte pe hârtie cu creionul. Aici a intervenit un frate care venea regulat în penitenciar, acesta mi-a dat o mână de ajutor importantă. Fratele Motora M. primea săptămânal două scrisori de la mine scrise cu creionul, le scria, le corecta apoi le trimitea către fratele Andrei care se mai uita odată peste ele și le punea pe blog.

Am fost surprins a văd că oamenii au început să citească în număr mare. Primeam mesaje prin care unii oameni se arătau încurajați de ceea ce scriam și îmi mulțumeau. Am fost încurajat la rândul meu să scriu mai des, lucruri mai profunde și astfel mi-am făcut un program regulat în acest sens. Am văzut deslușit mâna bună a lui Dumnezeu în toată această lucrare. Mai mult decât orice, scriind pentru acest blog, mă ajutam pe mine.

Timpul a trecut… astfel sute de mii de oameni au trecut pe blog cu câte un click. Unii au fost încurajați, alții deranjați, unii mi-au trimis gândurile lor bune, alții m-au înjurat, pentru toți am mulțumit lui Dumnezeu.

Cum era de așteptat, după momentul eliberării din pușcărie am scris mai puțin, probleme cu timpul. Cu toate acestea încerc să-mi fac timp să scriu și acum, știind că pot astfel face bine. De fapt, acest lucru este ceea ce mă motivează să țin acest blog deschis.

Zilele trecute fratele Andrei mă sună și îmi zice „ai ajuns la articolul cu numărul 200, felicitări”. Am zis WOW! Nu am crezut niciodată că voi scrie ceva, darămite 200 de articole și pe deasupra să mai fie și atât de citite. M-am gândit că se merită să scriu povestea acestui blog aici, să-i mulțumesc lui Dumnezeu public pentru lucrarea aceasta, să le mulțumesc pe această cale și celor care s-au implicat activ ca acest blog să poată funcționa.

Cred că putem face chestii faine dacă avem motivația corectă. Avem nevoie și de dorință fermă, care să ne ajute să trecem peste descurajări, peste răutățile oamenilor, peste prejudecățile lor. Dacă te-ai gândit până acum să scrii și nu ai avut motivația potrivită sau nu ai avut curaj, te îndemn să te apuci de scris. Cred ca ai gânduri faine pe care vrei sa le împărtășești cu noi. Dacă dintr-un penitenciar cu limitările de rigoare am putut scrie, cu siguranță poți și tu. Dumnezeu să te binecuvânteze.